Programul de studii de Comunicare și Relații Publice de la Facultatea de Litere aniversează în acest an un sfert de veac de existență, fiind prima specializare de profil din lumea academică românească. Unde? La Universitatea București, una dintre cele mai prestigioase din țară, de peste 150 de ani.
De ce e de școala de relații publice de la Litere ALTFEL? Și de ce, după zeci de ani, ne iubim cu uriașă recunoștință profesorii? De ce ne descoperim și redescoperim în continuare colegii? De ce noi, primele promoții de absolvenți, ne-am luat destinul profesional în mâini?
O scoală pionier, creată, nu „furată”
În efervescența anilor ce-au urmat lui ’89, profesorul Cezar Tabarcea descoperea, în Statele Unite, după o deplasare alături de Paul Cornea și Adrian Sârbu, ce înseamnă relațiile publice, ca profesie și ca disciplină de studiu. După ce tocmai înființase un departament de jurnalism, Tabarcea a venit la Universitate cu un nou proiect: să aducă, pentru prima dată, relațiile publice ca specializare și formare în mediul academic. Și nu oricum, ci fără să copieze forme fără fond sau ceea ce făcuseră alții în altă parte, cu pragmatism meșteșugăresc american, ci recreând totul aici, în România.
Iată de ce, locul a devenit „o fericită întâlnire între rigoarea academică (…) o libertate a spiritului și a gândirii mereu în avangardă” cum remarcă un alt absolvent de la Litere, atunci când Liviu Papadima evocă personalitatea unică a celei care rămâne pentru noi, „doamna profesoară” Antoaneta Tănăsescu, unul dintre primii oameni cărora Cezar Tabarcea le încredința misiunea de a crea cursuri pentru această școală.
Am descoperit cu emoție în această săptămână, datorită Cristinei Bogdan, scrisoarea care însoțea propunerea de programă trimisă de Antoaneta Tănăsescu către Cezar Tabarcea. Și, cu această ocazie, câtă rigoare, responsabilitate și curiozitate, însoțită de bucuria descoperii și a construcției a existat din spatele cursului de retorică și comportament ai cărui primi beneficiari privilegiați am fost noi. Un maraton prin epoci și grile de conduită, critic analizate, care plecau de la Etica nicomahică a lui Aristotel sau Lysis-ul lu Platon și până la Principele lui Machiavelli. De la „Oracolul manual și arta prudenței” a lui Baltasar Gracián și până la „Homo Sovieticus”.
Antoaneta Tănăsescu e o inepuizabilă lecţie de viaţă.
„Studenţii o iubeau pentru că credea că ceea ce ar trebui să primească de la noi, profesorii, e mai mult decât un vraf de cunoștințe; şi mai mult şi decât sprijin pentru formarea unor abilităţi, a unor competenţe. E o inepuizabilă lecţie de viaţă. A predat, din proprie iniţiativă, despre retorică, despre cum vorbim în public, intuind nevoia tinerilor de azi de a trece pragul comunicării semesiste. Despre maniere, în întâmpinarea derutei actuale privind cunoaşterea şi asimilarea codurilor comportamentale. Despre partiturile iubirii, ca răspuns la neliniştile vieţii sentimentale ale generaţiilor prezente. A deschis în facultate, iarăşi din proprie iniţiativă, cutumă cursurilor cu invitaţi.“ spunea Liviu Papadima, sintetizând tot ce a dăruit mai valoros pentru studenții săi Antoaneta Tănăsescu.
Doamna Tănăsescu, precum profesorii mari din facultate, a știut să ne atragă, către mereu alte și alte cursuri sau spirite, să călăuzească formarea de reflexe de gândire și analiză, să le dezvolte studenților abilități profesionale vitale, să le cultive pasiunea și bucuria lecturii, a literaturii, a poeziei. La cursul opțional al dumneaei de la Litere „Dragoste, eros, amor” l-am văzut prima dată, scund, firav, pe Mircea Cărtărescu, crescând imediat ca forță și putere, povestind despre dragoste la apostolul Pavel. Figura gânditoare, dar mereu zâmbitoare a Antoanetei Tănăsescu, ochii ascunși sub bretonul japonez mă urmăresc de câte ori mă lupt să rezolv, după atâția ani, teme restante, trasate nouă cu bună știință de dânsa, pentru toată viața: „Descifrați și păziți-vă de cei care folosesc acest cod de comportament”, „Cultivați-vă rapiditatea de reacție.” Sau lucrările pe tema prieteniei care mi-au adus amici pe a căror bunătate și înțelepciune mă sprijin de peste 20 de ani.
Cezar Tabarcea a creat în România o școală de relații publice altfel, căreia a știut să-i păstreze rigoarea academică prin cursuri și ore de semiotică, lingvistică, retorică, istoria culturii și civilizațiilor, psihologie sau antropologie, dar și să-i dea și suplețea și agilitatea de a se adapta relevant vremurilor cu seminare de marketing, comportamentul consumatorului sau scriere publicitară.
A adus în facultate, încă de la început, primii practicieni care descopereau și învățau meserie adusă aici de marile corporații și și-a trimis studenții să o pună imediat în aplicare chiar în instituții sau companii de stat, dându-ne tuturor curaj și încredere că putem crea lucruri sau că le putem schimba. Ne-a trimis să punem umărul la crearea primului târg de carte din țară alături de radioul public, călătorie care-i mai ține ocupați pe unii colegi și azi - Cornelia Chifor sau Mihaela Petrovan pe care i-au lovit pe viață branduri precum „Gaudeamus” sau „Bookland”. Ne-a apropiat astfel de primii profesioniști de relații publice de la acea vreme, de manageri, scriitori sau editori care imaginau proiecte noi de promovarea a cărților și a lecturii, de la Mircea Nedelciu sau Marin Mincu și până la Vladimir Epstein. Ne-a impregnat de îndrăzneala, de curajul de a străbate și de a răzbate, pe drumuri care aparent nu duceau nicăieri, ca în povestea lui Gianni Rodari. Ne-a arătat, precum Hannibal, că atunci când nu avem soluții, le creăm.
Tabarcea era doldora de carte și avea întrebările la el. Găsea întotdeauna o rezolvare la cele mai tâmpite întrebări și, lucru rar în facultate, nu te făcea niciodată să te simți idiot”.
Un fondator păstor, cu apostoli care-i continuă misiunea
O școală, o revoluție sau un business crește și reușește doar cu un crez, cu viziune și cu oameni. Cu fondatori, cu luptători, cu strategi. Relațiile publice de la Litere au avut, prin Cezar Tabarcea, un împărat. Al minților, al spiritelor și al inimilor.
„Era doldora de carte și avea întrebările la el. Găsea întotdeauna o rezolvare la cele mai tâmpite întrebări și, lucru rar în facultate, nu te făcea niciodată să te simți idiot”- mai spune tot Florin Iaru. Iar despre generozitatea sa bine ascunsă cu povești cu haz, de umor sau aparentă indiferență, există o uriașă istorie orală. La întâlnirea de zece ani cu promoția 1999, descopeream că aproape fiecare avea o întâlnire semnificativă cu profesorul Tabarcea. Pe unul îl sprijinise să facă practică într-o organizație mult dorită, loc unde a rămas să lucreze toată viața, pe altul să-și găsească job în publicitate sau în presă, lucru râvnit cu ardoare de majoritatea în acea vreme. Pe mine, m-a salvat cu un telefon de neuitat, de la amânarea cu un an a ultimelor examene de la masterat. Câți dintre profesorii de azi se ostenesc ca să vadă dacă și de ce ai putea avea greutăți sau probleme? Un telefon personal cu replica de neuitat „Energia ta nu se manifestă pe la școală” m-a făcut să îmi termin urgent și la timp masteratul în publicitate, altă inițiativă la care a contribuit, încă unică în peisajul academic românesc.
Apostolii îi continuă misiunea. Profesoara Adela Rogojinaru şi-a dedicat toată viaţa să legitimeze relaţiile publice ca ştiinţă socială alături de organizaţia Euprera. Catedra actuală se zbate permenent să ţină aproape studentii de mediul profesional, invitând la cursuri practicieni din piaţă, de la absolvenţi precum Gabriela Hagiu la jurnalişti şi profesionişti în comunicare şi relaţii publice cu vastă experienţă cum sunt Gilda Lazăr, Luiza Domnişoru sau Dragoş Pătraru şi directori de marketing sau agenţii de publicitate pentru care studenţii rezolvă brief-uri de creaţie.
O galerie unică de personalități inconfundabile, modelatoare
Un spectacol de teatru bun depinde de regizor, de felul în care își alege textul și actorii. Și tocmai din aceste rațiuni, prin ce și cum creează, își alege și spectatorii. Așa cum remarca profesorul Mihai Dinu, Cezar Tabarcea acționa întotdeauna precum marii regizori al căror rol s-a încheiat odată ce au stabilit distribuția. Cezar Tabarcea a știut să aleagă, să scrie sau să rescrie textele și partitura după care s-a creat în departamentul de relații publice pentru că se pricepea și să descopere, să atragă, și să crească talente.
„Marea calitate a lui Cezar, în mijlocul fiecărui grup, era că putea să-și dea foarte repede seama la ce erau buni oamenii, unde îi duceau firea și talentul.” Așa îl descrie, din perspectiva de fost student în anul trei la teoria literaturii, poetul, scriitorul și publicistul Florin Iaru, și el – în pauzele de altfel de muncă - un făuritor de lumi imaginare și un creator de școli de scris.
Tabarcea a fost un profesor îndrăgit care a știut să aducă în catedra de relații publice, în primul rând oameni pe care studenții să poată să-i iubească și care le-au devenit, multora dintre noi, nu doar mentori, ci prieteni: Alexandra Crăciun, Laura Mesina, Adela Rogojinaru sau Alexandru Ofrim, ca să numesc doar câțiva, cu care ne simțim întotdeauna de aceeași vârstă. A adunat în jurul său o galerie de personalități unice, memorabile, creatoare și modelatoare.
„Marea calitate a lui Cezar, în mijlocul fiecărui grup, era că putea să-și dea foarte repede seama la ce erau buni oamenii, unde îi duceau firea și talentul.
Pentru mulți, facultatea este un loc de care nu-i leagă prea multe și în care nu se întorc prea des. Nu-și prea amintesc ce-au studiat și nici cine le-au fost profesorii. Într-unul dintre discursurile magistrale care-o să ne urmărească o viață, cu umorul care face parte din „brandul” domniei sale, profesorul Mihai Dinu amintea de acei studenți care, când sunt întrebați „Cine ți-a predat materia X?” sau „Cu cine ai studiat cursul y” răspund „O doamnă blondă” sau, „Cu un profesor căruia i s-a furat bicicleta“. Între apostolii și cărturarii enciclopedici adunați de Cezar Tabarcea, fiecare era și rămâne o personalitate unică, covârșitoare și de neconfundat, de la Monica Spiridon și până la Silviu Angelescu. Cine altcineva decat Alexandra Crăciun putea să vină în publicitate cu un titlu ca "Branding pentru numărătorii de stele"? La seminarele Laurei Mesina puteai oricând să îndrăzneşti să scrii o lucrare care pretindea că Voltaire a fost agentul de PR al lui Ludovic al XIV-lea, atâta timp cât veneai cu argumente.
Fiecare, după afinități, și-a creat, cultivat și inspirat în felul său tribul de învățăcei și clubul de fani. Dan Horia Mazilu, pe atunci decan, ne aduna în jurul unor istorii și epoci privite în durata lor lungă, dar cu pretenții rezonabile de lectură. După ce înșira zeci de titluri și nume ilustre, de la Braudel la Delumeau, ne liniștea spunându-ne că este mulțumit dacă citeam până la examen, măcar o carte. Ioan Pânzaru, cu referințele dumnealui franceze sau din alte limbi ale pământului, ne făcea, pe unii mai creduli, să ne închipuim că putem învățaoarece italiană rapid, doar încercând să citim cărți netraduse încă în română, ceea ce, în cazul meu, s-a și întâmplat. Crede și ...vei învăța.
Dar cel mai impresionant, mai ales că pot vorbi despre un număr limitat de colegi pe care îi cunosc, este că toți au fost contaminați cumva de spiritul creator de lumi pe care-l iradiau marile personalități ale școlii. Pentru că au creat proiecte profesionale viabile, companii de publicitate sau relații publice, firme care trăiesc, cresc și angajează sigur oameni. Pentru că s-au dezvoltat, perfecționat și reinventat, unii de multe ori în cei 20 de ani de când ar fi trebuit să „iasă” …„piariști”.
Ce face un PR-ist când se odihnește? Scrie un comunicat de presă. Ce face Cristina Lincu, după ce s-a grăbit sa termine școala ca să lucreze în tot felul de mari corporații, de la Coca Cola la MoneyGram sau Western Union? Fondeaza în Spania un ziar, „Român în Lume”, care ajunge să distribuie în 2008 peste 40 000 de exemplare. Iar când se relaxează, ca mamă de trei băieți? Scrie un roman și pe la vreo 10 reviste și bloguri. În același timp. Sau creează firme şi proiecte de marketing participativ, cum face Adelina Păsat.
Ce fac colegii noștricând fac o profesie din plăcerea de a o …„arde artistic”? Creează proiecte care cresc audiențe de teatru, comunică despre lucrurile care ne dau sens sau iau atitudine, alcătuiesc comunități Chic Elite sau compun muzică, cazul lui Cristian Ștefanescu, autori de coloane sonore pentru de fim și teatru, dar și …Electric Brother.
Colegialitate, prietenie și familie
Între colegii noștri a funcționat și crește și acum un „CAR”, o comunitate de ajutor reciproc în care acționăm unii pentru alții, ne sfătuim și ne povățuim. Cu unii colegi am lucrat, pe alți absolvenți i-am angajat. Dacă vrei să tipărești ceva de calitate, te duci la sigur la Dexter/ Poligrafia Codex, la Ioana Isopescu, care crea în 2005 alt proiect special, în spiritul rebel și de frondă al școlii, revista „Omagiu”.
Cu alții ne-am împrietenit și ținem strâns legătura, chiar când ne separă distanțele. Vorbim cu plăcere și despre lucruri importante și cu miez, chiar dacă ne auzim rar. Povestindu-i profesorului de geografie din orașul în care m-am născut în Apuseni de ce mă simt acasă la București, acesta mi-a replicat că „acasă” este locul unde îți sunt prietenii. Datorită celor din facultate, mă simt acasă și la Oxford, când o vizitez pe Claudia Cîrlig, și în Bavaria, unde colega mea de bancă a intrat în familie, botezându-mi copilul și, în curând, în Texas, unde aceeași PR-istă reinventată profesional de vreo cinci ori se duce să-i inspire pe americani și să le ia dolarii, cu ceea ce știe să facă profesional. Dacă ești profesionist, nu mori de foame, a zis Ianis Hagi, iar ceea ce a reușit secția de relații publice este să formeze o profesie și să profesionalizeze o breaslă.
Fără această atmosferă și legături care se țes și se sudează tot mai mult de-a lungul anilor între studenți și profesori sau între colegi, n-ar fi fost posibile mobilizări de o solidaritate fără precedent, ca în cazul campaniei „Salvăm un profesor, salvăm generații.”
Comunitățile și triburile nu se pot forma fără viziune, fără personalități, fără leadership, fără oameni legați de aceleași credințe. Nu se pot închega decât pe valori.
Comunitate și comunicare pentru toată viața
În școala pe care-am terminat-o eu te întorci mereu, vrei nu vrei, cu gândul, cu colegii, cu profesorii. De ce? Pentru că aici, dincolo de schimbări și de vremuri, rămâne și se regenerează un nucleu de oameni care duc mai departe spiritul lui Cezar. Ale căror întrebări și replici te ajută sau te urmăresc ani în șir. Care fac un seminar, un curs sau un eveniment de neuitat și de neprețuit.
Comunitățile sunt acum la modă, triburile. Se vorbește mult de „tribal marketing”. Ești îndemnat, fie în viață, fie în business, să-ți găsești grupul sau tribul tău. Însă comunitățile și triburile nu se pot forma fără viziune, fără personalități, fără leadership, fără oameni legați de aceleași credințe. Nu se pot închega decât pe valori. Ca în povestea cu școala pionier, creată, nu „furată”, îi poți sălta cuiva portofelul, dar nu-I poți confisca spiritul. Poți copia produsele unei companii, dar nu-i poți replica ușor sursele inovative de avantaj competitiv. Nu-i poți substitui cultura, dacă este autentică.
Școala de relații publice de la Litere a fost dintotdeauna altfel, în spiritul creatorului ei. Un incubator de idei și proiecte, alimentat de curiozitate, frondă, curaj și îndrăzneală. Un loc în care comunicarea a însemnat comuniune și în care fiecare a pus laolaltă ce a avut mai bun și pentru ceilalți. Pentru toți cei conștienți și responsabili de puterea comunicării de a schimba lumea în bine sau rău și de etimologia sa de verb divin (cuminecare, Mihai Dinu, 2000), într-o vreme în care nu știi la cine să te-nchini, Cezar rămâne idol și zeu.
Îi doresc acestui program de studii să rămână un pionier, un deschizător de drumuri și de minți, un loc care schimbă și îmbogățește vieți, destine, locuri și organizații!
