Andrei Pleșu a scris recent în Dilema (de fapt a revenit pe temă, o mai atinsese, nimic nou) despre noua limbă de lemn — despre cuvintele goale, lozincile corporatiste, frazele care sună a „inspirație la minut”. Are, desigur, ceva dreptate: golul de sens e tot mai mare, iar limbajul e tot mai ambalat în plastic.
Dar — și e un „dar” important — nu cuvintele sunt de vină, cred eu. Poți spune nimic în orice limbă și în orice registru: în română veche, în englezisme, în „corporateză”, în limbaj academic sau în poetico-baroc. Golul nu e lexical, e uman. Iar limba, săraca, n-are nicio vină că trăiește între noi și se adaptează cum poate.
De fapt, limba e un organism viu. Ea respiră, se schimbă, împrumută, crește. Așa a făcut mereu. Francezii spun “le weekend” și nu le-a căzut cultura în prăpastie. Italienii spun “lo smart working” și încă știu cine a fost Dante. Spaniolii spun “el marketing”, iar germanii, mai serioși ca oricând, spun “das Management”.
Împrumuturile nu ucid o limbă
De ce ne-am rigidiza noi tocmai acum, în epoca în care comunicarea e globală și contactul lingvistic e inevitabil? Împrumuturile nu ucid o limbă. O fac mai flexibilă, mai expresivă, mai ancorată în realitate. Cuvintele noi nu sunt problema. Cuvintele goale, da. Și acolo e marea confuzie: între modernitate și superficialitate.
În loc să ne batem cu englezismele, poate ar trebui să ne batem cu vidul
Pleșu are dreptate când spune că am ajuns să trăim într-un univers de formulări fără sens. Dar a încurcat puțin adresa: nu „romgleza” e vinovată, ci neputința de a gândi în profunzime. Degeaba spui pe românește „obiective strategice” sau „valori comune” dacă nu știi ce înseamnă. Degeaba spui ‘mindset’, dacă mintea e ioc. În loc să ne batem cu englezismele, poate ar trebui să ne batem cu vidul. Să-i învățăm pe copii nu să evite „romgleza”, ci să o folosească inteligent, cu sens, cu nuanță, cu intenție (bună).
Nu e un păcat să spui deadline, e un păcat să nu știi ce vrei până la el. Când un adolescent spune „I’m done” după un test greu, n-a „trădat limba română”. A găsit o expresie care descrie exact cum se simte.
Când o fată scrie pe grupul clasei „mă simt so cringe azi”, nu înseamnă că nu mai știe română — înseamnă că limba se mișcă, respiră, se adaptează la trăirile reale ale vorbitorilor. Datoria noastră, ca adulți și educatori, nu e să le tăiem aripile lingvistice, ci să-i învățăm cum să folosească limba ca pe un instrument de sens, nu ca pe un decor.
Cuvintele vin și pleacă. „Calculator” era un barbarism acum 60 de ani. „Elev” a fost cândva un import franțuzesc. „Weekend”, „marketing”, „cool” sunt, pur și simplu, semnele vremurilor. Dar ceea ce rămâne — sau se pierde — e capacitatea de a spune ceva care contează.
Poți vorbi impecabil și să nu spui nimic. Poți vorbi cu romgleză și să spui ceva profund. Depinde de ce ai în cap, nu de ce iei din ce ai în vocabular. Așadar, da — să fim atenți la limbă. Să iubim nu doar cuvintele, ci și sensurile lor.
Dar, mai ales, să ne oprim din a transforma limba într-o vitrină de purism moral. Romgleza nu e semn de decadență. E semn că limba trăiește. Decadența e când cuvintele nu spun nimic
Gabi Bartic este absolventă de științe socio-umane, cu o vastă experiență în comunicare, media și advertising și este în prezent CEO . În calitate de membru al echipei Think Digital a colaborat ca și trainer și designer de training de marketing digital cu Institutul de Marketing.
